Something Young... Borrowed from Mircea Dinescu

 YouTube - Florian Pitis - Sunt tinar, Doamna

 Sunt tânăr, Doamnă

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă stie pe de rost
si ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum as putea întoarce copilul care-am fost
când carnea-mi înfloreste si doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am asezat destul
ca sa pricep caderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-as mânca, sătul
nu m-as încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
si vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet si stelele în os
si să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă tin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile si unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-si ascute gheara
desi arcasii cetii spre mine îsi reped
sagetile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

Something New and Delightful - By Viorel Paval

 

Troiene din poiene prin poeme

Poate s-or topi troienele
Şi s-or răsfira nămeţii
Şi s-or scutura semeţii
Brazii prin poienele

Unde prin a lor verdeaţă
Parfumată în primăvară
Ne-nfruptăm a câta oară-n
Doza de dulceaţă

Nota autorului: Nu-i chiar finisată, îi scrisă dintr-odată

Traducere graţie bunului nostru prieten Margento

Snowdrifts from meadows through poems

If only the snowdrifts thawed
and the mounds just blew away
while most toweringly swayed
in high meadows, firs so tall…

Off their all-reviving green
scented by the spring’s encore
we would feast once more, once more—
sated?, no, far from our fill…

Graciously translated by our good friend Margento

Something Deep... Borrowed from Rabindranath Tagore

* * *
Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.

Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere.

Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.

I

Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

II

Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.

Copilul ce-i împodobit...

copilul ce-i împodobit
în scumpe haine princiare
şi poartă lanţuri de giuvaericale
pe după gât
îşi pierde plăcerea jocului;
veşmintele-l stânjenesc la fiecare pas.
de teamă că se zgârie
sau îşi păstrează mâinile în colb
deoparte stă de lume
de spaimă nici nu se clinteşte.
- Mamă, oare-i prieşte
această închisoare de scumpeturi
dacă-l îndepartează de ţărâna sănătoasă
dacă e jefuit de dreptul de-a pătrunde
în marele bazar al vieţii-obişnuite, omeneşti?

Something Old... Borrowed from Mihai Codreanu

Muzeul Literaturii Române Iaşi, Casa "Mihai Codreanu"

Poezie

Bătrânii spun că apa trece
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.

Că piatra, orişicât de tare,
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând.

Amurgul solitarului

         "Seul le silence est grand, tout le reste est faiblesse."
                                 Alfred de Vigny

Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea
Pe inima-mi de doruri chinuită...
Şi-n măreţia ta nemărginită,
Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea
De-a nu mai şti de soarta mea trudită,
Căci mintea îmi adoarme liniştită
Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;
De lumea-ntreagă nu mă mai desparte
Nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire şi nici ură,
Mă soarbe-n largul ei nemărginirea
Şi mă topesc în sânul tău, Natură...

Something Old... Borrowed from Radu Stanca

Play Frunzele - Stefan Hrusca

Frunzele  

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

TOAST

Ridic acest pahar pentru iubire
Si-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund;
Sunt încărcat de-atâta stralucire,
Că văd prin mine ca-ntr-un râu profund.

Văd mâlul de demult cum se depune
Si apa limpezindu-se treptat
După ce trece,cu vâltori nebune,
De şapte pietre-n care am sângerat.

A fost o colosală frământare
Până-am putut, prin porţile de fier,
Să ies la câmpul mângâiat de soare
Si presărat cu petece de cer.

De-aceea-n noaptea caldă şi-nstelată
Ridic paharul meu ca sa-l ciocnesc
Cu-această lume nouă, minunată,
In care-nvăţ din nou ca să iubesc..

Scăpat de rana mea dintodeauna,
Abia acum când matca de nisip
Mi-o desenează argintie luna
Imi pot privi adevăratul chip.

Abia acum, cuprins de strălucire,
Pot la mâjirea zilei să închin
Pentru prieteni şi pentru iubire
Acest pahar de frumuseţe plin!